Emil Mateiaș a realizat filme în cadrul Cineclubului Oțelul Roșu încă de la înființarea acestuia din 1960 și până în 1979, când a emigrat în Germania împreună cu familia sa. De-a lungul acestor ani, Emil Mateiaș a fost implicat în organizarea Cineclubului Oțelul Roșu, în activitatea didactică a cinecluburilor-satelit pentru școlari și liceeni, precum și în revitalizarea filmului de amator în România postdecembristă.

Interviu realizat de Andra Petrescu

Cum se hotăra deschiderea unui cineclub și care au fost etapele propriu-zise înființării cineclubului de la Oțelu Roșu?

Cineclubul s-a înființat la 13 martie 1960. În perioada aceea instituțiile statului (cu excepția Institutului de Cinematografie București) nu aveau habar că filme, în adevăratul sens al cuvântului, pot fi realizate și de neprofesioniști. După câte știu, denumirea de „Cineclub” a fost preluată de la cercurile iubitorilor de film din Franța (poate și alte țări) în cadrul cărora se vizionau și se discuta pe marginea filmelor de referință din cinematografie, în special cele clasice.

La Oțelu Roșu trăia Paul A. Kovacs, de origine germană, cu unele studii de chimie, șef de serviciu la Uzina „Oțelul Roșu”. (Deși orașul se numește Oțelu Roșu, Întreprinderea și Cineclubul folosesc denumirea articulată, adică „Oțelul Roșu”, deci nu e nici o greșeală ori confuzie.) Paul A. Kovacs era pasionat de turism montan și de fotografie, cunoscând câte ceva din tainele tehnicii fotografice. În anul 1959 a intrat în posesia unei reviste din Republica Democrată Germană în care se vorbea de un club care realiza filme de amatori. A luat legătură cu aceștia și a primit primele informații. Dar era singur cu această idee și nu știa cum să înceapă. Paralel cu aceasta, eu eram în preajma terminării serviciului militar de trei ani de la Iași. Acolo am citit în ziarul „Contemporanul” știrea că Ion Popescu Gopo va vizita Cineclubul „Tractorul” din Brașov, care aveau deja câteva filme realizate. Întrucât eu nu aveam alte talente (pictură, muzică, sport – în afară de șah unde aveam o notă de candidat de maestru) m-am gândit imediat că am putea înființa la Oțelu Roșu un astfel de cerc. În luna octombrie 1959 m-am lăsat la vatră. Îl cunoșteam bine pe „Polco” (n.r. Paul A. Kovacs) și i-am destăinuit gândul meu. El a sărit ca ars și a zis că dacă suntem doi, vom reuși. În aceeași toamnă am strâns deja în jurul nostru o serie de potențiali membri ai unui cineclub: profesorii de muzică și limba română, Angela și Tiberiu Boșcaiu (cu care am început primele audieri și explicații privind muzica clasică, încercări de scenarii), medicul Bercovici (cu care făceam ore de „regie de film”), Iosif Leretter (pasionat fotograf amator, care stăpânea tehnica prelucrării fotografiilor), Zoltan Fischer (dirijor de orchestră de cameră), Günter Gasser (pictor amator), Virgil Tarla (conducătorul echipei de teatru a întreprinderii) și alți câțiva tineri interesați de creația cinematografică.

În preambulul înființării cineclubului, încă din acea toamnă, am realizat primul Dia-Show cu imagini din munții Retezat. Diapozitivele erau plăci fotografice de la laboratorul de metalografie al uzinei și erau proiectate cu proiectorul cu care se făceau diferite reclame înaintea filmelor. S-a făcut un afiș și, spre surprinderea noastră, sala cinematografului a fost aproape plină! Au venit și persoane importante de la Sindicat și Comitetul de Partid uzinal și orășenesc. Atunci am avut curajul să deschidem prima dată discuția despre înființarea unui cineclub al sindicatului. După ce am mai realizat câteva Dia-Show-uri (unul a fost cu vizita lui Nichita Hrușciov la ONU), la 13 martie anul următor am înființat oficial Cineclubul Oțelul Roșu. Președinte, Paul A. Kovacs.

Deci apariția cineclubului a fost o inițiativă a unor entuziaști și nu a fost impusă din afară. Primul care a înțeles despre ce e vorba și a prevăzut importanța acestei mișcări în contextul general al culturii proletcultiste a fost secretarul Comitetului Orășenesc al Partidului Comunist Român, care a acordat și un sprijin concret acestei noi forme de propagandă. Încă de la început, cineclubul a avut o secțiune de „cultură cinematografică” realizată cu concursul implicit al Arhivei Naționale de Filme.

Cum v-a sprijinit secretarul Comitetului Orășenesc?

Ion Cosmuță a fost atașat cineclubului ca un membru. Probabil că pentru alții explica că are grijă ce se întâmplă cu tematica filmelor (pe timpul acela și mașinile de scris erau înregistrate la miliție!), dar în realitate, eu cred, dânsul a fost atras de această formă modernă a „culturii de masă”.
În anul 1962 când ceream cu insistență, dar nimeni nu ne asculta, să mutăm sediul cineclubului din încăperile joase și întunecate în care era, în camerele goale ale cabinei de proiecție a cinematografului, care se mutase la Clubul Muncitoresc, domnul Cosmuță a venit personal, cu o mașină, la sediul cineclubului și a spus: „Băieți, pe răspunderea mea, vă mut în noul sediu”.

Cum arăta sediul în care se desfășura activitatea cineclubului și care erau dotările pe care le aveați la dispoziție?

Desigur, fără o minimă dotare nu se putea face un cineclub. Încă de la sfârșitul anului 1959 ne-am preocupat de procurarea unui aparat de filmat. Eram informați că în magazia Uniunii Generale a Sindicatelor se aflau câteva aparate de filmat Paillard. Am reușit să intrăm în această magazie, le-am văzut, dar nici vorbă ca ele să fie repartizate cinecluburilor. Le țineau pentru piramida de vârf a conducerii partidului, pentru filmări particulare ale familiei Ceaușescu. Au stat însă în această magazie mai bine de un an fără a avea vreo întrebuințare. Între timp noi am făcut câteva vizite la București, eram din partea „clasei muncitoare”, dar degeaba. A rămas proverbială expresia mea privind vizitele la UGSR: „ne dădeau afară pe ușă și noi reintram pe fereastră!” În a doua jumătate a anului 1960 am primit în sfârșit acest mult visat aparat. Cineclubul CFR Timișoara, de asemenea. De alte cinecluburi nu știam.
Prin intermediul Arhivei Naționale de Filme am primit câteva role de peliculă „pozitivă, ortocromatică” de 10°DIN. De chimicale pentru developat am făcut rost de la laboratorul chimic al uzinei. Deși pelicula era destinată pentru copiere, noi am developat-o reversibil, în borcane de 5 litri. Așa s-a născut primul nostru film, „Cine este vinovat?”, pe o temă de protecția muncii.
Cu anii, cineclubul a fost dotat fie de către Sindicatul Uzinei Oțelul Roșu, fie prin autoutilare (vezi tamburul de developat), fie chiar pe cont propriu.

Odată deschis cineclubul, cine putea activa în cadrul lui? Exista o ierarhie în cineclub?

Membru al cineclubului putea deveni orice persoană interesată din uzină sau oraș, cu toate că el era al Sindicatului Uzinei Oțelul Roșu. Ulterior, cu sprijinul și sub îndrumarea „cineclubului mare” s-au înființat cinecluburi la școala generală, la liceu, la Casa Pionierilor, iar apoi s-a încurajat înființarea și a altor cinecluburi din județ.
Cineclubul era condus de un președinte. Alte forme ierarhice nu existau.

Dacă cinecluburile țineau de casele de cultură ale sindicatelor, în ce măsură depindea producția filmelor de la cinecluburi de sindicate? Exista o tematică cel puțin oficial?

Desigur, exista o tematică chiar concretă, una tipică culturii socialiste a vremii. Dar felul de punere în valoare a acestei tematici era aproape exclusiv la latitudinea noastră. Uneori, pentru a stimula finanțarea, prezentam conducerii sindicatului câte un scenariu spre aprobare. Nu îmi aduc aminte ca vreodată să ne fie respinse ori „corectate” aceste scenarii. Aproape toți eram membri de partid și partidul avea încredere în noi! Paralel cu aceasta, noi aveam mână liberă să filmăm ce dorim, cu pelicula „economisită” de la filmele finanțate de sindicat. De remunerare personală a membrilor cineclubului, nici că era vorba. După câte știu, acest sistem era tipic pentru mai multe cinecluburi din țară.

Cinecluburile din orașe diferite comunicau între ele?

Încă de la început Cineclubul a colaborat cu cinecluburile „Tractorul” Brașov și „CFR” Timișoara, cu acesta din urmă realizând în 1962 coproducția „Șarja păcii”.

În ce consta această colaborare dintre cinecluburi?

Aceasta este o colaborare cu Cineclubul CFR Timișoara: la Timișoara se dezmembrează un tanc, iar cu fierul vechi obținut se toarnă la Oțelu Roșu o „șarjă a păcii”.
Dar forma cea mai frecventă a colaborărilor erau numeroasele vizite la alte cinecluburi, schimburi de experiență cu acestea, ori tabere organizate la nivel regional sau național de către UGSR.

Câte cinecluburi au funcționat în România în perioada comunistă?

Cifra exactă este, pentru mine, incertă. Probabil peste 100.

Înțeleg că cinecluburile au fost o formă instituționalizată de a face film de amator, în afara circuitului oficial al industriei cinematografice, care era, de multe ori, strâns controlată de cenzură. Care era relația cineaștilor amatori cu cenzura? Puteau ei să scape mai ușor de presiunea Partidului?

Partidul, direct ori prin intermediul sindicatelor, s-a implicat în activitatea de creație a cinecluburilor. Toți cineamatorii vremii erau conștienți că numai așa se putea consolida din punct de vedere material această activitate. În acest sens, fiecare cineclub a realizat și filme specifice de propagandă socialistă. Dar cu toată trâmbițata cenzură cineamatorii erau liberi să-și aleagă subiectele, să filmeze după scenarii proprii, și nu de puține ori realizau filme extrem de critice la adresa societății în care trăiau.

Care erau subiectele pe care le preferau cineamatorii?

De reportaje pe teme socialiste actuale, nu scăpa nimeni. Pe lângă acestea, cineamatorii preferau mici eseuri care se voiau „artistice”, filme de ficțiune (care de regulă reușeau cam 30% din ce-și propuneau), filme de animație (acestea se apropiau cel mai mult de nivelul filmului adevărat).

Spuneți că de multe ori filmele erau critice la adresa societății și că cineamatorii aveau libertatea să-și aleagă subiectele. Producția cinecluburilor nu era controlată de nicio autoritate pentru a opri posibilele derapaje de la ideologia dominantă?

Desigur, UGSR și Ministerul Culturii prin câte un reprezentant pe țară vegheau, aproape fără să se observe, asupra „bunului mers” al cinecluburilor. Dar cineamatorii își permiteau, fie voit, fie prin naivitatea lor, să fie mai sinceri cu viața de zi cu zi ce o trăiau. Astfel sunt proverbiale filmele lui Iosif Costinaș de la Timișoara, ale altor cinecluburi, printre care se numără și Cineclubul Oțelul Roșu. De regulă aceste filme erau admise la „Cântarea României” sau alte concursuri importante. Juriile, formate în mare majoritate din profesioniști, zâmbeau satisfăcuți că cineamatorii puteau să arate ceea ce ei nu aveau voie.

Existau cinecluburi pe lângă casele de cultură sindicale, pe lângă casele de cultură studențești, dar și pe lângă școlile populare. Se schimba felul în care erau organizate sau filmele pe care le produceau în funcție de acest lucru? Erau studenții mai avantajați ca cineclubiștii din alte zone?

Avantajați erau doar studenții de la Institutul de Cinematografie. Restul cinecluburilor studențești, sindicale ori ale Caselor de Cultură, se sprijineau pe o acerbă abnegație a membrilor lor. Nu arareori, cinecluburile erau susținute și din fondurile proprii ale membrilor. Nu cunosc cineclub care să nu fi trăit prin această pasiune a membrilor. Această mișcare culturală a pornit de jos în sus și nu invers, cum au fost celelalte cazuri.

Care erau avantajele studenților de la Institutul de Cinematografie?

Foarte simplu: ei învățau pe băncile facultății cum se fac filme. Cineamatorii erau de regulă autodidacți, fără nici o școală de film.

Știu că dvs. ați lucrat inclusiv cu elevi la Cineclubul Cravata Roșie – cum funcționau aceste cinecluburi și cât de răspândită era această practică în școlile și liceele din țară?

Așa cum am scris mai sus, la Oțelu Roșu mai exista cineclubul „Lyceum” (instructori Nicolae Negruțiu, Tiberiu Boșcaiu), Cineclubul „Cravata Roșție” al școlii generale (instructor Emil Mateiaș), Cineclubul „Dacia” al Casei Pionierilor (instructor Florin Beșliu). Acestea, după 1990, au fost desființate. În anul 2014 s-a înființat cineclubul „Bănățean” al orașului, cu sediul inițial la liceul din localitate (instructor Gabriel Găină). Exista chiar și un Festival Național al cinecluburilor pionierești, tabere ale cinecluburilor sindicale ori pionierești. Dacă toate acestea au dispărut, astăzi există, începând cu anul 2008, Festivalul Național „VideoART” al elevilor, la Suceava, sub inițiativa și conducerea profesorului Viorel Ieremie de la Liceul Petru Rareș.

Cine organiza taberele pentru cinecluburile sindicale sau pionerești și cum se desfășurau?

De regulă sindicatele regionale sau UGSR. Se plătea transportul, casă și masă pentru două, trei zile. Foarte bine organizate erau taberele și festivalurile pionierești pentru că ele erau organizate în grila taberelor școlare ale Ministerului Învățământului.

Care erau dotările unui cineclub școlar și cine erau elevii/liceeni care participau? Care era frecvența acestor întâlniri, câte filme făceau copiii pe durata unui an școlar și ce teme preferau?

Cinecluburile școlare din Oțelu Roșu trăiau în cea mai mare parte cu dotarea și experiența Cineclubului Oțelul Roșu. Instructori erau tocmai de la acest cineclub. Ele aveau un spațiu destinat activității, iar două dintre aceste cinecluburi aveau laborator de developare. Aveau aparate de proiecție românești (IOR) și cel puțin un aparat de filmat. La Cineclubul „Cravata Roșie”, de exemplu, din cele 6 filme care s-au păstrat, doar unul e documentar, restul sunt de ficțiune, despre viața elevilor. Sediul acestui cineclub, printr-o fereastră, avea acces de proiecție într-o sală de clasă, unde diriginții aduceau elevii să vadă atât filmele proprii cât și alte producții cinematografice.

Care erau etapele prin care trebuia să treceți ca să puteți face un film la Cineclubul Oțelul Roșu? Aveați libertatea să vă alegeți subiectele sau se aplicau prioritățile tematice în același fel în care se aplicau și pentru producția din interiorul studiourilor de stat (Buftea, Sahia, Animafilm)?

De regulă, ideile erau proprii, însă de multe ori se căuta ca ele să fie în concordanță cu sistemul în care trăiam. Astfel, pentru a arăta „marea eficiență a unui cineclub” primul nostru film a fost un documentar artistic de protecția muncii. A fost vizionat în trei rânduri cu sala plină. Următorul a fost „Tăticul meu” despre lupta antifascistă a părinților copiilor de atunci și „8 Minute”, un film tipic proletcultist, despre eroismul muncitorilor la locul de muncă. Toate au fost scenarii proprii, neimpuse de nimeni, dar în consens cu orientarea politico-culturală de atunci. Prima încercare de a ieși din tiparele vremii a fost filmul de o bobină (3 minute) „Reconstituirea”, amorsa de mai târziu al filmului cu același nume din 1968. Începând cu anii `70 s-a trecut la filme mai curajoase privind viața social-politică. Un exemplu poate fi „Buturuga mică”, o aspră parodie la cultul personalității din 1972, film „analizat” chiar de o comisie de la Comitetul Central al Partidului. Dar noi, ca cineclub muncitoresc am criticat „organele sindicale ale raionului Caransebeș, și nici vorbă să ne gândim la mai sus”. Concluzia a fost acceptată de tovarăși, deși știau bine că nu e așa.

Cum se desfășura această ședință de analiză a comisiei de la Comitetul Central al Partidului? Fiecare film de la cineclub era văzut de o comisie sau doar filmele care păreau să abordeze subiecte sensibile? Cine făcea parte din această comisie?

Nu exista nici un fel de comisie pentru a vedea aceste filme. Cum am mai scris, noi toți eram „membri de nădejde ai partidului”. Desigur, invitam la sediul cineclubului, la inițiativa noastră, diferite personalități (aveam o sală de proiecție proprie) atât locale, cât și regionale ori naționale. Nu ni s-a reproșat niciodată mare lucru și nu a trebuit să schimbăm vreodată ceva. În 1976 cred că ni s-a cerut pentru prima dată să facem un film cu o anumită temă: eroismul unui muncitor stahanovist. Am acceptat și în loc să facem un film despre un brav oțelar ori electrician cățărat pe stâlpii de înaltă tensiune, noi am realizat filmul „El n-a făcut nimic să răsară soarele” (Ștefania Matcovschi-Puchianu, Emil Mateiaș) despre „eroismul” unui muncitor care dimineața împărțea laptele la unitățile alimentare și școlare. Nu ne-a criticat nimeni pentru aceasta. Dimpotrivă, filmul a fost premiat la „Cântarea României”.

Exista la Cineclubul Oțelul Roșu o preferință pentru un anumit tip de filme (ficțiune, documentar sau animație)?

Cineclubul nostru a abordat toate tipurile de filme. Aveam totuși specialiștii noștri în filme de ficțiune (Paul A. Kovacs), eseu și documentar istoric (Nicolae Negruțiu), animație (Norbert Taugner, Nicolae Văcărescu), reportaj și film artistic (Ștefania Puchianu) etc.

Unde puteau fi văzute filmele produse la Cineclub în țară? La ce festivaluri din afara țării vă era permis să le înscrieți? Aveați posibilitatea să călătoriți cu aceste filme?

Filmele puteau fi văzute atât la festivalurile locale (AmaFILM Oțelu Roșu), naționale, la acțiuni speciale în școli, facultăți, uneori chiar și la ședințele oficiale de partid (de exemplu, filmul „Unde zace Mia” care a rulat și la Universitatea „Ștefan Gheorghiu”). Încă din 1964 membrii cineclubului au avut posibilitatea să participe la diferite festivaluri în Europa (Cehoslovacia, Spania, Bulgaria, Belgia, Germania, Franța).

În ce context erau prezentate în școli sau facultăți?

Pentru școli, răspunsul e mai sus. Nu mult diferit era și la facultăți.

Spuneați într-un interviu pentru InfoBanat (disponibil pe Youtube) că mulți dintre cineaștii amatori erau și corespondenți ai televiziunii. Cum funcționa această corespondență?

Într-adevăr, încă de la început am devenit „corespondenți” ai televiziunii. Motivul a fost atât popularizarea orașului și a județului, cât pentru a ne face cunoscuți mai ales în rândul organelor locale și județene, care să-și dea seama de utilitatea noastră. Dar mai era un motiv: mai ciupeam și noi câte o rolă de film de la televiziune pentru filmele noastre de inimă.

Cum sau cine a inițiat colaborarea cu Televiziunea Română? Corespondența pentru televiziuni era o practică răspândită și în rândul altor cinecluburi sau doar la Oțelu Roșu?

La Oțelu Roșu, colaborarea am inițiat-o noi. După primul film trimis cu un delegat de la Uzină care mergea la București, s-a inițiat metoda de trimitere descrisă deja de mine. Doi-trei ani am trimis aproape cu regularitate mici reportaje sau chiar dintre filmele noastre. Singura recompensă era că primeam câte o bobină de film reversibil pancromatic de bună calitate. Nu cred că la alte cinecluburi era la fel. Metoda era simplă. Filmam de regulă o rolă de 3 minute (16 mm) la un eveniment local ori regional, duceam rola seara la rapidul de București, o predam mecanicului de locomotivă, acesta știa lecția și o preda impiegatului de la București Nord. Impiegatul o trimitea imediat la laboratorul de atunci (din Floreasca), se developa, se sonoriza (aveam textul în cutia filmului) și la jurnalele de prânz și seara se transmitea știrea. Împreună cu Paul A. Kovacs, dar și cu Cineclubul „Cravata Roșie” am fost la câteva emisiuni (inițial filmate pentru a putea fi verificate) la studioul vechi al televiziunii. Ne-am întâlnit chiar de câteva ori cu conducerea de atunci.

Care era durata standard a unui film produs la cineclub și cât timp aveați la dispoziție pentru filmarea lui? Ce buget aveați pentru film și cine era responsabil de partea financiară?

Filmele noastre aveau între 47 de secunde și 20 de minute. Putem spune că durata standard era de 10 minute. Chimicalele pentru developare erau asigurate de la laboratorul chimic al uzinei. Sindicatul uzinei și Uniunea Generală a Sindicatelor ne asigurau participarea la festivaluri și întâlniri, peliculă de film, aparate de filmat. Multe aparate ajutătoare (de exemplu, tambur de developat) erau „autoutilare”, de cele mai multe ori cu ajutorul uzinei. Dar în mod curent, autorii de film își făceau de cele mai multe ori rost de filmul necesar pe cont propriu, de regulă prin intermediul unor colaboratori externi. Cel mai căutat era filmul Gevaert reversibil, cu pistă magnetică. Cel puțin la cineclubul nostru, nu exista un responsabil cu partea financiară. Atunci când era cazul, partea financiară oficială o rezolva contabila sindicatului.

Care era frecvența întâlnirilor la Cineclubul Oțelul Roșu și câte filme făceați pe an cu aproximație?

La cineclub ne întâlneam aproape zilnic. Înaintea festivalurilor locale sau naționale, întâlnirea era „zi și noapte”. Nu era altfel nici la alte cinecluburi. Cei de la Câmpulung Moldovenesc când veneau la Oțelu Roșu, montau filmul în tren, spre mirarea conductorului! În anii de glorie (1962-1984) se făceau până la 10 filme pe an. La al III-lea festival al orașului din anul 1968 s-au prezentat 18 filme (12 ale Cineclubului Oțelul Roșu, 4 – Cineclubul „Cravata Roșie” și 2 – Cineclubul „Lyceum”).
Tranziția

Cum s-a schimbat infrastructura cineclubului de amatori de la Oțelu Roșu în perioada de tranziție post-comunistă?

Din cunoștințele mele, imediat după Revoluția din decembrie ‘89, cinecluburile din țară au început să se destrame unul câte unul. Totuși, în 1992, s-a înființat Asociația Națională a Cinecluburilor, avându-l ca președinte pe Emilian Urse. Dar, după părerea mea, nici această Asociație nu a fost capabilă să asigure continuitatea activității cineamatoare din România. În perioada 11-14 octombrie 1990 s-a sărbătorit, aproape ca „înainte”, cea de a 30-a aniversare a Cineclubului Oțelul Roșu. A avut loc un festival național de filme, iar eu am donat cineclubului un echipament complet video. Apoi, activitatea cineclubului s-a redus la filmele realizate de Nicolae Negruțiu și de mine, în total 35 în 27 de ani. Prin aceasta se apreciază și azi că Cineclubul Oțelul Roșu a rămas până azi cu activitate neîntreruptă.
În această perioadă m-am străduit să ajut pe cât am putut la revigorarea mișcării de cineamatori din România. Am fost principalul finanțator al sărbătoririi de 45 și respectiv 50 de ani de activitate neîntreruptă a cineclubului (ocazie cu care s-au ținut două adunări generale), al Festivalului Internațional „Hercules.ro” și o adunare generală în 2014. Ultima acțiune a fost în septembrie 2017 când am contribuit, alături de Nicolae Negruțiu, la înjghebarea unui Muzeu al cineclubului și la organizarea unei adunări generale. M-am ocupat personal de afilierea României la UNICA (2011) și desfășurarea Festivalului Mondial UNICA la Suceava (2016).