Dintre cele 5 simțuri vitale, văzul permite transmiterea celor mai multe informații către creier în cel mai scurt timp. Imaginați-vă cât de greu este pentru un nevăzător să identifice un obiect pe un birou, într-o încăpere, sau în natură.
Ce „vedem” noi în mod natural , se numește „imagine”, adică reflectarea senzorială în conștiință a mediului înconjurător. Primele forme de „reproducere” a imaginilor cu scopul „conservării” au fost desenele, respectiv tablourile pictate. Odată cu evoluția tehnologiei a apărut fotografia, respectiv filmul cinematografic. În ultimele decenii, datorită dezvoltării spectaculoase a sistemelor de stocare și transmitere, imaginea a devenit cel mai eficient mijloc de comunicare atât în spațiu cât și în timp.
Scrierea, care a stat secole la rând la baza dezvoltării speciei umane, a devenit ineficientă, în contextul acumulării permanente de noi informații. Odată cu depășirea granițelor etnice, a apărut și necesitatea unui limbaj „universal”. „Imaginea” îndeplinea această cerință.
Dar avalanșa de informații a continuat să crească, tocmai datorită fluidizării căilor de transmitere și acces la surse. Astfel, „imaginea” a devenit deja prea „încărcată”. Ca urmare, a apărut necesitatea atât a unei selecției a imaginilor în funcție de scop, cât și o selecție din conținutul unei imagini în funcție de importanță. Selecția presupune o „educație” în acest sens, ca și pentru interpretarea ei.
Filmul a apărut ca artă, a șaptea artă, abia atunci când tehnologia a permis. De aceea nu pot fi practic despărțite. Astfel s-a dezvoltat Industria Cinematografică. Dacă fotografia înseamnă „a scrie cu lumină”, cinematografia înseamnă „a scrie cu imagini în mișcare”.
Filmul, per ansamblu, cinematografia, ca mijloc de comunicare, presupune un cod, cum este alfabetul în scriere, pentru criptarea și decriptarea mesajelor. Criptarea are ca scop comprimarea informației, în vederea „transmiterii” către „receptor”. „Receptorul” trebuie să folosească același cod la decriptare, pentru ca mesajul să fie corect descifrat.
Acestă abilitate de decriptare se obține prin educație, „educația cinematografică”.
Pe de altă parte, filmul cinematografic, cu toate genurile sale, poate fi utilizat pentru educație la modul general, respectiv pregătirea pentru viață. Această „pregătire” trebuie să fie permanentă, pentru că societatea umană evoluează, dar accentul se pune pe educația tinerei generații, categorie în care intră și elevii.
Așa a ajuns să se pună tot mai insistent problema educației cinematografice și a educației prin film în școli.
Înainte de 1989, în România existau circa 500 de cinecluburi, poate chiar 700, dacă luăm în calcul și „cercurile iubitorilor de film”, unde cinefilii nu realizau efectiv filme, ca în cinecluburi, ci doar „dezbăteau” realizările profesioniștilor.
Astfel, casele de cultură orășenești, inclusiv cele studențești, pe lângă cenaclul literar, echipele de teatru sau dansuri populare, aveau și cineclub. Întreprinderile mai mari, aveau și acestea cinecluburi, finanțate de sindicat. De asemenea, liceele mai importante aveau, în general, cercuri ale cinefililor, lipsindu-le dotarea tehnică.
Odată cu revenirea la „economia de piață”, au dispărut marile întreprinderi, deci și cinecluburile, dar nu au dispărut și cineamatorii, iar asociația de profil s-a reorganizat, devenind ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CINECLUBURILOR ȘI REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI DE FILM DIN ROMÂNIA, ANCR.
Veriga cheie între cineaștii profesioniști și public este cineamatorismul, de preferat organizat în cinecluburi. Cum în sistemul de învățământ se pune tot mai pregnant problema educației cinematografice la modul concret și eficace, primul pas ar fi înființarea cinecluburilor în școli, cu susținere din partea MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE.
Desigur, activitatea cinecluburilor va fi extrașcolară și benevolă. Fiecare cineclub va avea un reprezentant al elevilor și unul al profesorilor, în raport atât cu ANCR, cât și cu MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE.
De aceea, se impune reînființarea cinecluburilor studențești din orașele universitare, pentru a da posibilitatea inițierii viitorilor profesori în arta cinematografică. În momentul de față, tehnologia permite cu ușurință înregistrarea, stocarea și redarea imaginilor, dar nu tot ce se poate proiecta pe ecran este film cinematografic. Acesta trebuie să se supună și rigorilor mijloacelor de comunicare, respectiv selecția și concizia informațiilor, în vederea atingerii unui scop, în funcție de genul filmului.
Prin Statut, „Asociația Națională a Cinecluburilor și Realizatorilor Neprofesioniști de Film din România” are ca scop stimularea într-un cadru organizat a realizatorilor de film care nu au studii cinematografice, dar au dorința, spiritul de observație, sensibilitatea și ingeniozitatea necesare realizării unor filme cu valențe artistice, în funcție de trăirile și preocupările lor personale, sau filme documentare inspirate din realitățile și nevoile imediate, cunoscute de ei nemijlocit.
Pe lângă promovarea filmelor proprii, ANCR, mai are ca scop și promovarea filmelor românești de lungmetraj, precum și a scurtmetrajelor facultăților de film, prin festivaluri sau acțiuni organizate în țară, dar și în străinătate.
În prezent, tinerii noștri, născuți practic în plin capitalism, sunt captivi într-un sistem agresiv de publicitate, încât au ajuns să neglijeze filmul românesc, în favoarea celui străin, în special american. Pe de altă parte, ca o consecință, cineaștii noștri s-au îndepărtat tot mai mult de publicul românesc, realizând filme mai mult pentru ei înșiși, sau premii internaționale. Restabilirea legăturii dintre cineaști și public revine spectatorului avizat: cineamatorul.
Se spune că nu trebuie să știi să frămânți cozonacii pentru a aprecia dacă sunt buni, dar dacă ai idee, cu atât mai mult cofetarul trebuie să țină cont de părerea ta. Încercând să facă filme, cineamatorul își va da seama că nu este o joacă, ci se bazează pe niște reguli, va înțelege mai ușor mesajul profesionistului, iar feedbackul va fi mai elocvent.
Activitatea elevilor de memorare trebuie să fie tot mai mult însoțită, nu neapărat înlocuită, de activitatea de creație, care a asigurat de fapt evoluția umană. Creația artistică este cea mai accesibilă tinerilor, deoarece se adresează psihicului, conținând elemente consistente de estetică. Rigurozitatea dobândită poate fi utilă ulterior creației tehnice.
Astfel, în fotografie, tânărul află că „încadrarea” unui subiect nu este întâmplătoare, stabilește niște limite precise, iar „compoziția în cadru” structurează „mesajul”. În film, descoperă „ritmul”, concizia mesajului, munca în echipă. Abilitățile dobândite îi vor fi oricând utile în viață, nu trebuie să ajungă neapărat cineast profesionist.
Ținând cont că nu tot ce poate fi proiectat pe un ecran este film, creația cineaștilor amatori independenți, sau cineclubiști, trebuie îndrumată de profesioniști, sau de realizatori cu experiență în domeniu. Filmele lor trebuie să ajungă la public, chiar dacă la început la un public restrâns, apropiat realizatorilor. Reacția publicului va da realizatorilor adevărata valoare a operei lor.
Pe de altă parte, dată fiind complexitatea unui film, precum și modul de transmitere a mesajului, pentru un spectator nu este același lucru dacă se află singur în fața unui ecran de televizor, sau într-o sală de cinema plină. Fiecare spectator intră în rezonanță cu ecranul, în așa fel încât „ecoul” reacției sale este amplificat și transmis celorlalți spectatori.
Cinecluburile școlare vor reuni iubitori de film, în general, dar mai ales de film românesc. Nu se pune problema eliminării lecturii din procesul de învățământ, dar trebuie să recunoaștem că acesteia i se va aloca un timp tot mai redus, pe parcurs ce alte mijloace de învățare, și mai eficiente, îi vor lua locul, ținând cont de ritmul de creștere a cantității de informație care intră în sarcina elevilor. Aceste noi mijloace sunt în cea mai mare măsură individuale, cum este cazul internetului, ceea ce duce la izolarea tinerilor. Chiar dacă aparent internetul îi unește, legăturile rămân totuși virtuale, iar elevii trebuie pregătiți pentru relații interunane reale. Acest lucru se realizează prin activități extrașcolare, cineamatorismului urmând să îi revină un rol tot mai important. De la vizionări în colectiv, se va trece la analiză critică și chiar la creație cinematografică.
După vizionări, tinerii se pot implica în aprecieri pe site-uri, bloguri sau Facebook, în organizarea unor concursuri de subiecte sau scenarii cinematografice de scurtmetraj, sau în realizarea de filme de scurtmetraj în regim de cineclub. Organizarea unor festivaluri de film de amatori vor motiva și vor stimula creația.
A gândi înseamnă a anticipa. A anticipa înseamnă să ai imaginație. Stimularea imaginației înseamnă mărirea capacității de anticipare. Progresul tehnic se datorează anticipației, dar dacă oamenii au mai multă imaginație, pot anticipa consecințele acțiunii lor mai rapid și cu mai multă acuratețe, și multe conflicte, minore sau mai profunde, ar putea fi evitate. Adică viața ar fi mai frumoasă. Aceste lucruri pot fi realizate în bună măsură prin filme. Atât prin vizionare, cât și prin realizarea lor. Desigur, discret, subtil, pentru că organismul uman are un sistem de apărare care respinge tratamentele brutale.
Vizionarea filmelor în colectiv nu se rezumă numai la sălile cinematografelor, care în multe orașe au dispărut. Acum, foarte multe școli au dotarea necesară proiecțiilor digitale. Mai rămâne ca cineva să se ocupe de achiziționarea filmelor. Acest lucru revine cinecluburilor școlare, dacă se pune la punct un astfel de sistem. Desigur, unde sunt săli de cinema disponibile, cu atât mai bine.
Filmele selectate vor fi cele care corespund scopului propus, respectiv educația cinematografică și educația prin film. În special filme românești istorice de avengură, sau ecranizări după opere literare cunoscute, unele din acestea prevăzute în programa școlară. Ar mai fi scurtmetrajele școlilor de film, ale profesioniștilor, precum și cele ale fostelor cinecluburi, care nu au un circuit propice de difuzare.
Din păcate, filmele românești actuale, cu foarte puține excepții, nu corespund acestui deziderat. Dată fiind concurența, cineaștii noștri încearcă să se remarce cu stridențe în festivalurile internaționale, iar originalitatea se rezumă la nuditate excesivă, fără justificare artistică, obsecenități și vulgaritate verbală, sub pretextul unui realism cotidian. Violența verbală degenerează de cele mai multe ori la violență fizică, iar în filme este prezentată ca ceva „natural”, care nu poate fi evitat în creația cinematografică. În realitate este vorba de aroganță, sau incapacitate de exprimare artistică. Dezinhibarea, la nivelul cineastului sau al spectatorului, nu înseamnă folosirea sau acceptarea obscenităților, respinse până nu demult din bun-simț. Nici măcar nu aduc spectatori în sala de cinema! Filmul este un spectacol public, ca urmare, trebuie să se încadreze în rigorile decenței și să răspundă subtil unor comenzi sociale.
Înființarea cinecluburilor școlare și aderarea acestora la Asociația Națională a Cinecluburilor , creează premisele încheierii unor parteneriate cu Ministerul Educației Naționale, CNC, Ministerul Culturii, RADEF, UCIN, UARF, UPFAR, ICR, Cinemateca Română, Consiliile Locale și Județene.
Dorin Goagă