Cineclubul CFR Timișoara a fost unul dintre cele mai proeminente organizații de acest fel, inițiatorii fiind Dragoș Sandu și Eugen Sandu. Lucian Ionică a realizat filme la Cineclubul CFR Timișoara încă de pe vremea când era elev de liceu, participarea la activități fiind deschisă tuturor celor interesați de film. În prezent, Lucian Ionică este conferențiar universitar la Universitatea de Vest din Timișoara.

Interviu realizat de Andra Petrescu

În ce an a fost înființat Cineclubul CFR Timișoara și care au fost etapele prin care a trecut până la primul film produs? Mă întreb dacă au venit îndrumători/coordonatori de la care să învețe cineclubiștii.

Cineclubul CFR Timişoara a fost înfiinţat în noiembrie 1957, de către fraţii Dragoş Sandu şi Eugen Sandu. Probabil atunci s-a aprobat cererea făcută anterior, pentru că la momentul respectiv era deja în lucru un foarte scurt film de animaţie, pentru care s-a folosit un aparat de filmat confecţionat de ei. Nouă, celor care am venit mai târziu, ni s-a spus că, în ordine cronologică, a fost al doilea pe ţară, dar primul cineclub de producţie, cel anterior fiind de cultură cinematografică. Cine a fost primul şi în ce sens, cred că are mai puţină importanţă acum, problema putând fi lămurită de cineva care ar cerceta în arhive documentele de atunci. Cu adevărat importantă este activitatea desfăşurată, calitatea filmelor realizate şi ecoul lor în comunitate. Din moment ce au început să realizeze un film chiar înainte de înfiinţarea oficială a cineclubului, deduc că fraţii Sandu aveau anumite cunoştinţe în domeniu. Lor li s-a alăturat şi Karol Szelhegyi, care a urmat o facultate de film, secţia operatorie. Ulterior, s-au organizat periodic cursuri de iniţiere pentru noii membri, în paralel cu aşa numitele „seri de cultură cinematografică”, unde se proiectau filme ale unor regizori importanţi, urmate de discuţii. Cursurile de iniţiere erau ţinute de Dragoş Sandu, organizate sub egida Clubului CFR. Mai târziu au fost organizat şi sub patronajul Şcolii Populare de Artă. În fiecare an veneau 10 – 20 de membri, şi chiar mai mulţi, dar rămâneau, prin autoselecţie, doar câţiva. În timp s-a creat un grup de vreo 30-40 de persoane, realizatori sau susţinători.

Unde era sediul cineclubului și care erau facilitățile de care dispunea?

Sediul cineclubului se afla chiar în centrul oraşului, la etajul IV al Clubului CFR Timişoara, un fel de casă de cultură a sindicatelor feroviare, unde existau multe cercuri şi se ţineau tot felul de cursuri, de la stenodactilografie la ore de pentru diverse instrumente muzicale.
Spaţiul cineclubului era generos, avea patru încăperi, din care două mici laboratoare, acces la o sală de proiecţie cu vreo 50 de locuri, un atelier mecanic, folosit la construirea unor aparate, şi un spaţiu mic, dar suficient, unde era amplasată truca pentru filmarea desenelor. După câţiva ani s-a mai adăugat un spaţiu, la acelaşi etaj, unde a fost amenajat un studio şi o regie de sunet.

Odată deschis cineclubul, cine putea activa în cadrul acestei structuri? Oricine din Timișoara putea veni la cineclub sau doar angajați ai CFR?

La cineclub putea să activeze, adică să propună şi să realizeze filme sau doar să facă parte din echipă, oricine dorea. Eu am făcut primul film fiind elev. Nu exista nicio condiţie restrictivă legată de calitatea de angajat la CFR.

Cum a funcționat cineclubul de-a lungul acestor ani, cu atât mai mult cu cât Cineclubul CFR Timișoara este unul dintre cele mai importante și longevive din această mișcare? Exista o ierarhie între membrii cineclubului?

În mod firesc, au existat mai multe perioade, influenţate de mai mulţi factori: dotarea tehnică, climatul politic general din societate, apariţia unor creatori etc. La acestea se adaugă, din nefericire, decesul cu totul neaşteptat al lui Dragoş Sandu în 1980, la doar 49 de ani, care a marcat profund activitatea cineclubului. El era „Şeful”, recunoscut fără discuţie. Îl apreciam cu toţii pentru competenţa şi calitatea sa de bun organizator. Ştia să întreţină o relaţie bună cu şefii de la sindicat, ceea ce ne asigura o mare libertate de creaţie. Ştia să ne motiveze şi să creeze o atmosferă plăcută, pentru că altfel nu am fi venit aproape seară de seară la cineclub. Se discuta mult, dar se şi lucra.
Eugen Sandu era omul care se ocupa de tot ce însemna hârtii şi încerca să facă respectate nişte reguli absolut necesare. Ceea ce nu întotdeauna se întâmpla, lucru de înţeles când era vorba de un grup oarecum eterogen, de vârste şi din medii diferite, dar care aveam un singur lucru în comun: dragostea de film şi dorinţa de a pune pe ecran ideile noastre. În rest nu era nicio altă ierarhie, decât cea informală, conferită de valoarea filmelor realizate de fiecare dintre noi.
O lungă perioadă de timp, lucrurile s-au desfăşurat aşa: cine dorea să facă un film, prezenta intenţia sa, sub formă de scenariu sau doar de idee, într-o şedinţă de scenarii, anunţată din timp, care avea loc lunea. Cel în cauză îşi prezenta proiectul, iar apoi urma o discuţie liberă. Se spuneau lucrurile destul de tranşant şi nu-mi aduc aminte să se fi supărat cineva. Lucru greu de crezut astăzi, când şi exprimarea unei mici rezerve poate să aibă consecinţe neplăcute. Se analiza ideea, modul ei de transpunere vizuală, eventuale probleme legate de producţie etc. Dacă opiniile erau favorabile, Dragoş Sandu conchidea că se poate începe lucrul, autorul urmând să-şi alcătuiască echipa: operator, montaj şi de cine mai avea nevoie. Dacă proiectul era primit nefavorabil şi i se aduceau critici întemeiate, de obicei autorul în cauză spunea că se va mai gândi şi va reveni cu o altă variantă. Dar se întâmpla uneori ca autorul să nu fie convins de criticile primite şi să insiste că scenariul lui este foarte bun şi ceilalţi nu-l înţeleg. Atunci, Dragoş Sandu spunea: bine, primeşti o bobină de film (adică aproape 3 minute), filmează o secvenţă importantă din film şi dacă ea ne convinge, atunci poţi să faci filmul aşa cum l-ai prezentat.
Pe lângă realizarea de filme, eram preocupaţi să vedem filme de calitate. Aş aminti un element specific Timişoarei, de-a lungul timpului au fost organizate în diverse locuri, de către diferite persoane, o serie de „cinemateci”, cum erau numite, adică proiecţii săptămânale de filme: la Clubul CFR, la un cinematograf, la redacţia ziarului judeţean, la Casa Tineretului, la Politehnică, la Universitate etc. De remarcat că cei cu inițiativă se foloseau de instituţii, nu instituţiile de ei. Cea mai longevivă şi de mare succes a fost cinemateca de la Casa de Cultură a Studenţilor, care se desfăşura vineri seara, fiind urmată de intense discuţii, la care rămâneau 30-50 de persoane. Se numea „Cinearta” şi a durat întregul deceniu ’70, trecând şi în cel următor. A fost coordonată tot de Dragoş Sandu, care era instructor şi al cineclubului studenţesc „Gaudeamus”.
Experiența noastră a fost consemnată într-un volumul colectiv „Pasiuni pe 16 mm”, apărut în 1971, editat de Consiliul Judeţean Timiş al Sindicatelor, precum şi în lucrarea semnată de Dragoş Sandu, „Imaginea cotidianului – carte pentru cineamatori”, 1977, editată de Consiliul Central al UGSR.
Preocupările teoretice au fost consemnate şi într-o revistă internă, dactilografiată în circa cinci exemplare, din care au apărut la intervale mari de timp doar câteva numere. La un moment dat Dragoş Sandu a adus un dosar cu mai multe pagini dactilografiate pe foiţă subţire, o traducere din „Tratatul de semiotică generală” a lui Umberto Eco, şi săptămâni întregi apoi am discutat acele idei, încercând să le aplicăm la film.

Câte cinecluburi au funcționat în România în perioada comunistă?

Foarte multe, probabil sute, nu cred că s-ar putea stabili cifra exactă, nu doar pentru erau patronate de instituţii diferite şi ar fi greu de găsit documentele, dar şi pentru că numărul lor varia, unele apăreau, iar altele se desfiinţau din lipsă de activitate.

Înțeleg că cinecluburile au fost o formă instituționalizată de a face film de amator, în afara circuitului oficial al industriei cinematografice, care era, de multe ori, strâns controlată de cenzură. Care era relația cineaștilor amatori cu cenzura – exista un responsabil cu temele filmelor de amatori? Puteau ei să scape mai ușor de presiunea Partidului?

Eu pot să vorbesc doar despre cum se petreceau lucrurile la Cineclubul CFR Timişoara. Nu exista propriu-zis o cenzură, ci un fel de autocenzură. Ştiam până unde se poate întinde coarda. Preferam să ne folosim de metafora vizuală pentru a spune anumite lucruri care nu puteau fi exprimate în clar. Privite acum, unele producţii din perioada de vârf a cineclubului, anii 1968-1972, par, şi cred că şi sunt, curajoase. Sunt filme „metaforă”, filme experimentale, cele mai multe de 2-5 minute. Desigur, nu toate producţiile erau de acest fel. Fiind un cineclub sindical, trebuia să realizăm şi filme „de producţie”, prin care şefii locali de la sindicate justificau în faţa şefilor lor de la Bucureşti fondurile alocate cineclubului. Erau filme de „protecţia muncii”, de promovare au unor noi tehnologii sau reportaje care consemnau evenimente din activitatea feroviară a zonei. Desigur, ele se puteau face superficial, sau se puteau face, profesional vorbind, bine. Fiecare alegea. Dacă la ele se lucra cu economie, rămânea mai multă peliculă şi pentru producţiile de ficţiune. Desigur, când prestigiul cineclubului a crescut, au apărut şi unele comenzi de la judeţeana de partid, pe subiecte care îi interesau. Dar pe lângă acestea, noi ne puteam face şi filmele noastre, în care credeam, iar când primeau premii pe la festivaluri, şefii locali erau mulţumiţi.

Existau cinecluburi pe lângă casele de cultură sindicale, pe lângă casele de cultură studențești, dar și pe lângă școlile populare. Se schimba felul în care erau organizate cinecluburile sau filmele pe care le produceau în funcție de acest lucru? Erau studenții mai avantajați ca cineclubiștii din alte zone?

Cred că foarte multe lucruri depindeau de oamenii care coordonau cineclubul, de interesele lor şi de abilitatea de a trata cu reprezentanţii instituţiilor de care aparţineau şi cu autorităţile locale. De câte şi cel fel de compromisuri erau dispuşi să facă. Nu cred că se pot trage concluzii generalizatoare, dar cei mai în măsură să răspundă sunt cei care şi-au desfăşurat activitatea în aceste cinecluburi.

Care a fost rolul cineclubului în comunitatea timișoreană?

Cred că a fost unul foarte important, prin faptul că a creat un climat favorabil, chiar atractiv, mai ales pentru tineri. Ei au putut să înţeleagă cum se face, cum se gândeşte un film şi, la fel de important, cum trebuie văzut un film. Câţiva dintre tinerii cineclubişti au făcut apoi şcoli de specialitate, devenind profesionişti, alţii au urmat alte cariere profesionale, dar au rămas buni cunoscători de film, ceea ce nu este puţin lucru, mai ales astăzi, când prostul gust s-a lăbărţat, fiind livrat zilnic de numeroase posturi de televiziune, sub ochii îngăduitori ai CNA-ului. Ar mai fi de amintit că primele imagini din timpul Revoluţiei din 1989 au fost transmise de la Timişoara, aici a apărut prima televiziune independentă. O bună parte din oamenii care lucrau acolo învăţaseră, direct sau indirect, să filmeze şi să monteze, în cinecluburile timişorene.

Existau în Timișoara cinecluburi pentru elevi de școală gimnazială sau de liceu? Dacă da, cum funcționau aceste școli de film?

Au existat, dar nu cunosc modul în care îşi desfăşurau activitatea.

Care erau etapele prin care trebuia să treceți ca să puteți face un film la Cineclubul CFR Timișoara? Aveați libertatea să vă alegeți subiectele sau se aplicau prioritățile tematice în același fel în care se aplicau și pentru producția din interiorul studiourilor de stat (Buftea, Sahia, Animafilm)? Cred că ar fi interesant să ne exemplificați pe unul dintre filmele dumneavoastră.

Nu aveam o „tematică”, cine dorea să facă film şi avea o idee, dacă ea era acceptată prin discuţii deschise, se făcea. Primul meu film, „Cocktail”, arăta cum nişte mâini cu mănuşi negre iau câteva cărţi de pe un raft, toarnă din ele un lichid într-un castron, iar acest amestec îl toarnă apoi într-o altă carte, pe care, după ce scrie pe cotor „EU”, o pune pe raft, în rând cu celelalte. Parcă sună actual! Doar trei minute, o producţie 1969. I s-a spus film experimental. Desigur, sindicatele doreau şi aşa numitele filme „de producţie”. Cu inteligenţă, şi aceste producţii puteau fi de calitate şi să nu-ţi fie ruşine de ele, ba dimpotrivă.

Cine făcea film la CFR Timișoara? Sunt curioasă din ce zone profesionale venea oamenii interesați de cinema și dacă erau în egală măsură bărbați și femei.

Erau de profesii foarte diferite, inclusiv elevi şi studenţi. Au fost şi femei, autoare de film, la montaj sau actriţe. În niciun caz nu era o atmosferă misogină.

Care erau temele preferate de cineclubiștii din Timișoara? Aveau un gen preferat de film (documentar, ficțiune, animație)?

S-au realizat filme în toate genurile: documentar, reportaj, anchetă, dar şi ficţiune şi animaţie. Preferinţele noastre se îndreptau spre filmele metaforă şi experimentale.

Unde puteau fi văzute filmele produse la Cineclub în țară și cine venea să le vadă? La ce festivaluri din afara țării vă era permis să le înscrieți? Aveați posibilitatea să călătoriți cu aceste filme?

Filmele de cineclub se puteau vedea îndeosebi la festivaluri. Se mai organizau gale de film, dar erau rare. Televiziunea Română a avut o scurtă perioadă o emisiune dedicată cinecluburilor, dar acolo filmele erau selectate conform exigenţelor lor. În străinătate s-a mers rar, Dragoş Sandu a fost în Tunisia şi Cuba. Eu am fost la Brno, în Cehoslovacia. Am reuşit să trimit un film în Iugoslavia şi în Austria, fără ajutorul instituţiilor sindicale din Bucureşti. Mă mir şi acum de această reuşită!

Câte filme se produceau anual la Cineclubul CFR Timișoara?

Este greu de spus, pentru că numărul era variabil, dar din 1957 până în 1970 s-au realizat circa 90 de filme, în medie aproape 7 pe an.

Care era durata standard a unui film produs la cineclub și cât timp aveați la dispoziție pentru filmarea lui? Ce buget aveați pentru film și cine era responsabil de partea financiară?

Un film de până 5-6 minute era un film „pilulă”, 10-15 era o durată „normală”, iar peste erau filme „lungi”. De reţinut că la un film, în general, lucrau 4-5 oameni, care făceau totul, idee, filmare, developare, montaj, grafică, sunet. Nu exista buget, nimeni nu era plătit, ba, de multe ori, puneai bani din buzunar. Doar dacă era vorba de deplasări, atunci aceste cheltuieli se decontau. În general, nu se discuta de bani, ci dacă există sau nu peliculă ori chimicale.

Mă interesează în mod particular evoluția filmului documentar în cadrul cineamatorilor, mai ales că dvs. predați, din câte înțeleg, film documentar. Cum a evoluat formal documentarul în Cineclubul CFR Timișoara (și în general în zona cineamatorilor) prin comparație cu documentarul de scurtmetraj de la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”?

Evoluţia a fost în sensul profesionalizării scenariului, imaginii, montajului sau comentariului. Se căutau subiecte mai interesante sau abordări mai deosebite la temele cerute. Un element de diferenţă faţă de producţiile profesioniste consta în publicul diferit căruia i se adresau, la cinecluburi el era restrâns, local, zonal, pe care autorii îl cunoşteau bine, pe când studiourile profesioniste se adresau întregii ţări, adică unui public destul de abstract.

Cum s-a schimbat infrastructura Cineclubului CFR Timișoara în perioada de tranziție post-comunistă?

Lucrurile s-au petrecut într-un mod explicabil. Înainte de ’89 nu aveai prea multe alte posibilităţi de a-ţi manifesta personalitatea. După Revoluţie, au apărut o mulţime de oportunităţi tentante, aşa că activitatea s-a redus foarte mult, până când a încetat. Un alt factor care a contribuit la această situaţie a fost că a dispărut şi finanţarea care asigura achiziţionarea peliculei şi a chimicalelor.
După mai mulţi ani, ne-am dat seama că filmele din arhiva cineclubului fac parte din istoria culturală a zonei, că ele sunt importante ca documente ale unei anumite perioade. Unele au şi valoare artistică. În mod firesc, ele ar trebui să intre în păstrarea unei instituţii publice din zonă şi să fie digitizate, pentru a putea fi studiate de cei care vor veni după noi. Eu cred că este vorba de un act de responsabilitate faţă de comunitate. Cu aceste gânduri, foştii membri al cineclubului au înfiinţat în 2008 Asociaţia Cineclub CFR Timişoara.