Călin Călimanfragment din ediția definitivă a volumului „Secretul lui Saizescu sau Un surâs în plină iarnă”, carte aflată sub tipar

Geo Saizescu nu împlinise 25 de ani, Paul Barbăneagră era doar cu trei ani mai „copt”, când un grup de studenţi a avut iniţiativa înfiinţării unui cineclub pe lângă Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti. Evenimentul este consemnat de cei doi viitori regizori (Paul Barbăneagră şi Gheorghe Saizescu) în numărul 4/1957 al revistei „Film” (publicaţie a Direcţiei Generale a Cinematografiei din Ministerul învăţământului şi Culturii), „înfiinţarea primului cineclub” era intitulat articolul lor. Şi, cu riscurile pe care şi le „asumă” un articol din 1957 citit în 1997, iată textul respectiv: «Un grup de studenţi ai Institutului de artă teatrală şi cinematografică „I.L.Caragiale” au propus Casei de cultură a studenţilor din Bucureşti înfiinţarea unui „Cineclub” în cadrul formelor ei de activitate culturală. Această acţiune, dusă atât de studenţi ai I.A.T.C.-ului cât şi de tineri creatori ai studiourilor „Bucureşti” şi „Alexandru Sahia”, îşi propune dezvoltarea, şi pe această cale, a unei culturi cinematografice în stare să contribuie la ridicarea nivelului de cultură generală şi la sporirea exigenţei spectatorilor faţă de creaţiile cinematografice. Prin activitatea lui, acest cineclub vrea să ajute pe spectatorii studenţi în a înţelege filmul ca o artă cu un anumit specific şi în a putea deosebi operele cinematografice de autentică valoare de filmele îndoielnice din punct de vedere artistic. Apoi, cineclubul ar putea contribui la distrugerea mitului burghez despre „mirajul filmului” şi la înlocuirea lui cu o cunoaştere ştiinţifică a procesului artistic şi industrial de creare a unui film, tinzându-se astfel către lichidarea situaţiei în care cea mai importantă dintre arte este cea mai puţin cunoscută în esenţa ei. Cel de al doilea scop urmărit: dezvoltarea şi îndrumarea amatorismului cinematografic, pentru a se întrebuinţa filmul în munca de cercetare ştiinţifică — individuală sau colectivă — şi pentru satisfacerea nevoii în sine (aşa cum bunăoară există: fotografi amatori, pictori amatori, teatru de amatori etc). În ceea ce priveşte formele de activitate pentru dezvoltarea unei culturi cinematografice, cineclubul va organiza discuţii (cu proiecţii) pe marginea unor filme actuale sau clasice şi cicluri de prelegeri privind etapele creării unui film, teoria generală a filmului, mijloacele de expresie cinematografică, istoria cinematografiei (epoci, şcoli, creatori). Cu ajutorul Direcţiei reţelei cinematografice şi a Direcţiei difuzării filmelor se vor organiza în facultăţi şi şcoli „colţuri ale filmului”, prin care se va căuta popularizarea problemelor de cultură cinematografică legate de filmele aflate în acel moment pe piaţă. Cu timpul, cineclubul de pe lângă Casa de Cultură a studenţilor şi-ar putea lărgi cercul de participanţi prin atragerea elevilor şi a altor categorii ale populaţiei; unui interes crescând pentru această formă de activitate culturală putându-i-se răspunde prin dezvoltarea unei reţele de cinecluburi în capitală şi mai apoi în întreaga ţară. Cineclubul va propune Ministerului Invăţământului şi Culturii să creeze catedre de istorie şi cultură cinematografică în cadrul unor institute de învăţământ superior. Cu timpul, educaţia cinematografică de la catedră poate deveni o realitate şi în şcolile medii, aşa cum în aceste şcoli tinerii sunt ajutaţi să aprofundeze literatura, muzica, artele plastice etc.»În următoarele două numere ale revistei „Film”, Geo Saizecu a făcut şi mici cronici de cineclub. Iată cronica cineclubului din numărul 5 al revistei: «În seara zilei de 23 mai, la Casa de cultură a studenţilor din Capitală a avut loc şedinţa publică de deschidere a primului cineclub din R.P. Română. La festivitate au participat maeştri ai filmului românesc, oameni de cultură şi artă, studenţi, elevi etc. În prezidiul de onoare au luat loc Jean Georgescu, Ion Popescu-Gopo, proaspăt laureat al Festivalului de la Cannes, Ion Bostan — regizor de film, regizorul francez Louis Daquin, Ion Cosma, Ovidiu Gologan — maeştri operatori şi alţii. Expunerea introductivă a fost făcută de proaspătul absolvent al Institutului de artă teatrală şi cinematografică, Paul Barbăneagră, preşedintele cineclubului. El a înfăţişat principalele obiective propuse spre realizare de către cineclub: creşterea exigenţei spectatorilor, cultivarea capacităţii de înţelegere a filmului modern, dezvoltarea amatorismului cinematografic. Au urmat discuţii. A luat cuvântul regizorul francez Louis Daquin, membru al Biroului central al cinecluburilor franceze, care a salutat iniţiativa tinerilor studenţi şi cineaşti români de a începe o mişcare cinefilistă şi a vorbit pe scurt despre activitatea cinecluburilor franceze. Au mai vorbit Ion Popescu-Gopo, care s-a alăturat cu entuziasm cineclubului studenţesc, Valerian Sava, din partea revistei „Film” şi studenţi. Ei au arătat necesitatea extinderii cinecluburilor în toată ţara şi şi-au exprimat dorinţa de a participa activ la această nouă activitate culturală. După festivitate s-a vizionat filmul Dictatorul de Charles Chaplin. Joi 6 iunie s-a ţinut prima şedinţă de lucru a cineclubului studenţesc cu tema: „S.M.Eisenstein — clasic al cinematografiei mondiale”. A vorbit regizorul Savel Stiopul. Expunerea a fost exemplificată cu fragmente din marile creaţii ale lui Eisenstein: Crucişătorul Potemkin, Alexandr Nevski şi Ivan cel Groaznic. In numărul 6/1957 al aceleiaşi reviste „Film” — în care mai semnau, printre alţii, Victor Iliu, D.I.Suchianu, Mircea Mureşan, Alexandru Sârbu şi …S.M. Eisenstein (în traducerea lui Geo Saizescu), — „Cronica cineclubului” suna în felul următor: «Şedinţa de lucru a cineclubului studenţesc din seara zilei de 23 iunie a.c, a fost consacrată prezentării celor mai remarcabile figuri ale comediei cinematografice mondiale: Charlie Chaplin şi René Clair. Vorbitorul, profesorul D.I.Suchianu, a căutat să prezinte pe cei doi regizori ca exponenţi ai spiritului naţiunii din care purced, creatori care au reuşit să ducă arta filmului pe culmile cele mai înalte. Se aseamănă — spunea D.I. Suchianu — pentru că sunt clasici. Ambii, la început, au fost ostili filmului sonor. Ambii au satirizat cuvântul. Cu timpul, în filmele lor, au acceptat cuvântul — însă cu rol de acompaniament. Au iubit împreună lucrurile neanimate. Au reuşit — la început Chaplin şi mai apoi Clair — să facă din obiecte, adevărate vedete de cinema. Manet, vorbind despre peisaj, spunea să este o stare sufletească. Pornind de la această idee, Chaplin şi Clair au ajuns la concluzia că şi obiectele sunt o stare sufletească. La René Clair, obiectele formează parcă o suită de balet, în a cărei „horă” intră oamenii care — la el — nu sunt, „personaje” ci „tipuri”, „mutre”. Astfel, Clair realizează o adevărată galerie de portrete. Atât Chaplin cât şi Clair izbutesc să transmită poezia lucrurilor cu o mare valoare emoţională. Pe cei doi MARI îi uneşte dragostea pentru OM, dorinţa de a-1 face mai bun, de a-1 înălţa. Expunerea liberă a profesorului Suchianu a fost ascultată cu viu interes de o numeroasă asistenţă formata în majoritate din oameni de artă, studenţi, elevi etc. In încheierea reuniunii s-au proiectat pentru exemplificare: Marea paradă cu Charlot (filme mute din perioada 1915-1917) şi Le silence est d’or, realizat de R. Clair.

Vreme de aproape 60 de ani de la aceste simpatice mărturii ale iubirii de cinema, Geo Saizescu a fost preşedintele de onoare al cinecluburilor din România… Mai bine de jumătate de secol a rămas alături de cei pe care — ca şi pe el — dragostea, pasiunea şi vocaţia pentru cultură şi creaţie cinematografică i-a adus pe drumurile filmului…Aproape tot timpul, vreme de cinci decenii, am fost şi eu …pe-acolo. Ţin minte că, prin anii aceia, ’57-’58, student fiind, ascultam cu sfinţenie şi eu dizertaţiile cinematografice ale meşterului Suchianu, la Casa de cultură a studenţilor, în săli arhipline, printre tineri dornici de filme şi de serpetine cinematografice. Cineclubul studenţesc începuse să-şi arate roadele. În însemnările mele din acei ani figurează un film de prin 1957, intitulat Drumurile, de vreo zece minute, un documentar al cărui autor mi-a „scăpat”. Tot pe-atunci vedeam un film-lecţie de Gopo (omul şi-a respectat imediat promisiunile!), al cărui titlu nu poate fi uitat, mai ales că descindea dintr-o filosofie de viaţă notorie, Nu! În sfârşit însemnările mele din acei ani păstrează şi o amintire foarte exactă, aceea a filmului M-a trimis mama la piaţă, de Stere C. Ilie, student Ia Facultatea de Filosofie, cu Zoe Gherasimat de la Teatrul Naţional„I.L.Caragiale”, cu imagine de Edviga Adelman, un film la care au mai colaborat Ion Stanciu, Ion Haineş, Ştefan Ilie. Cineclubul înfinţat numai cu un an în urmă de Paul Barbăneagră şi Geo Saizescu îşi dobândea identitatea. În cineclub veneau mereu alţi iubitori ai filmului: printre ei, reputatul dascăl într-ale filmului George Littera, sau viitorul meu bun prieten, criticul Dinu Kivu, care mi-a vorbit nu o dată despre încântătoarea atmosferă de lucru din cineclubul înfiinţat de Geo Saizescu şi Paul Barbăneagră. Respectivul cineclub — la conducerea căruia avea să vină, pentru mulţi ani de zile, Emilian Urse — a intrat, de altfel, în dicţionare. Definiţia cineclubului în „Dicţionarul cinematografic” publicat de Cornel Cristian şi Bujor T. Râpeanu la Editura „Meridiane” în 1974 este următoarea: „Asociaţie sau grup de iubitori ai filmului având ca scop răspândirea culturii cinematografice, formarea unui public cinefil competent; cineclubul desfăşoară diverse activităţi: proiecţii şi lecturi specializate, prelegeri, discuţii, editarea de publicaţii proprii etc”. Primele cinecluburi au luat fiinţă sub impulsul mişcării de avangardă din deceniul al treilea (ex. în Franţa ele au fost organizate şi conduse de L. Delluc, R. Canudo, G. Dulac ş.a.). În prezent, numeroase cinecluburi se consacră şi practicii creatoare, promovând realizarea filmelor de amatori. În România, primul cineclub s-a înfiinţat în 1957, la Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti. Cinecluburile româneşti îşi desfăşoară activitatea pe două secţiuni: 1) cultură cinematografică şi 2) crearea de filme pe 16 sau 8 mm.” Exemplul cineclubului bucureştean a fost urmat cu repeziciune în diferite oraşe ale ţării, cinecluburi ca acelea de la Oţelul Roşu, C.F.R. Timişoara sau ca acela studenţesc din Cluj (îndrumat, la începuturi, de regizorul Timotei Ursu), au împlinit, la rândul lor, cinci decenii de activitate. Aniversarea a patru decenii de existenţă a cineclubului studenţesc bucureştean din 1997 a fost sărbătorită într-un cadru intim, la Uzinele bucureştene „Faur” (al căror cineclub şi-a serbat, cu acelaşi prilej, trei decenii de existenţă). Am fost o „mână de oameni” în jurul lui Geo Saizescu, câţiva dintre cei rămaşi credincioşi acestui drum, regizorii Alecu Croitoru, George Cornea, Victor Antonescu, profesorul Radu Aneste Petrescu, inginerul de sunet Aurel Mâşcă, cineaşti amatori cu vechi state de serviciu din Bucureşti şi din ţară ca Nicolae Negruţiu, Ion Petcu, Anton Rogoz, Corneliu Militaru, mai tânărul Mihai Crivăţ, cineclubişti din Roman, Cluj-Napoca, Oţelul Roşu, cineclubiştii-gazdă de ieri— de la Dumitru Hârdău la Victor Colonelu —, noi prieteni ai mişcării… O mână de oameni în care s-au strâns, însă, atunci, amintirile a patru decenii de cineclubism în România…

În cuvântul de la „Faur”, n-am putut ocoli nici eu — cum n-au putut-o face nici alţii, nici Geo Saizescu, care a condus reuniunea —, n-am putut ocoli o realitate mai mult decât evidentă: cine-amatorismul, astăzi, trăieşte din amintiri. Sigur, aceste amintiri — unele, adevărate talismane — au latura lor tonică, sunt de neuitat, şi, dacă le invoc aici, este şi pentru că Geo Saizescu a fost părtaş la cele mai multe dintre ele, în deceniile petrecute printre oameni cu dar şi dor de cinema. Nu-l pot uita pe bunul Bob Călinescu, umblând buimac de somn, dimineaţa, pe la şase, cu dor de Holohoşca, prin piaţa din Humor, căutând tălăngi, pentru minunata sa colecţie de năzdrăvănii, sau sorbind, peste ani, cu draga-i Mariană, spumă de bere sau cafea la nisip, pe terasa parcului din Herculane… Nu-l pot uita pe Gopo, însoţit de inginerul Mâşcă (şi, nu o dată, de Ana Maria, doamna sa adorată), printre ospitalierii cineaşti amatori din Huşi, îndrumând primii paşi ai unor mici desenatori sau … depăşind cu jumătate de metru patul acela de fier, din dormitorul de cămin cu vreo 15 paturi în care ne refăceam forţele, după solicitante ore de film şi de busuioacă… Poate fi uitat, vreodată, Eva Sârbu, Voroneţul luminat ca-n basme, văzut în dimineaţa aceea de septembrie (anii…trec ca apa) pe la trei? Nu-l pot uita pe Alecu Croitoriu, cu inegalabilele sale looping-uri verbale, povestind a 314-a oară anecdota cu numărul 151 sau…rămânând pe câmp, singur în noapte, după trecerea acceleratului, coborât din greşeală la „Bechereşti”… Pot fi uitate plimbările matinale cu Radu Aneste Petrescu pe sub porţile Alba-Iuliei, agrementate cu dialoguri filosofice sau gastronomice, pot fi uitate cascadoriile din partidele de şah cu Ginel Cornea, pot fi uitate originalele întâlniri cu micii spectatori ale lui Victor Antonescu, ale Luminiţei Cazacu, ale lui Laurenţiu Sârbu sau Ion Truică, soldate cu adevărate aventuri ale creionului şi culorilor pe hârtie? Pot fi uitate rivalităţile creatoare dintre Sandu Dragoş şi Iosif Costinaş din Timişoara anilor ’70? Sau — încă de pe le sfârşitul anilor ’60, nu-i aşa Geo? — consfătuirile naţionale, cu ziare editate special, de la Piteşti? Rămân pentru totdeauna în memorie întâmplările cinefile din zeci de localităţi ale ţării (şi, cine ştie, poate că, odată şi odată, le voi transcrie din jurnalele mele de însemnări), de la Sânnicolaul Mare şi Bivolari, de la Reşiţa şi Gura Humorului, de la Bacău şi Cluj, de la Braşov şi Făgăraş, de la Galaţi şi Craiova, de la Tg. Mureş şi Roman, de la Timişoara şi Arad, de la Oţelu Roşu şi Piatra Neamţ, de la Târgovişte şi Cocora, de la Piteşti şi Tg. Jiu (de unde am primit, cu mulţi ani în urmă, prin profesorul Potra şi o simbolică „măiastră”). Pot fi uitate reuniunile cine-cenaclului „Contemporanul”, desfăşurate mai bine de zece ani în Capitală (sau în alte câteva locuri din ţară), cu participarea celor mai valoroşi cineaşti — printre care, desigur, de câteva ori şi Geo Saizescu —, întâlniri prelungite, uneori, până târziu în noapte, ca un semn de netăgăduit al iubirii de cinema? Pot fi uitate sărbătorile entuziaste ale „zilei cineamatorului”, pe viscole de decembrie? Chiar aşa mi-am încheiat cuvântul la „Faur”în 1997: unde sunt… viscolele de odinioară?

Desigur, toate aceste amintiri nu sunt numai sentimentale. Pentru cei cărora li se pare că toate acestea au fost vis, că nu s-au petrecut aievea, rămân amintirile cinematografice de durată din cei 60 de ani ai cineclubismului românesc. Dincolo de toate laturile de suflet ale diurnului parcurs, rămâne cinematograful care s-a făcut, în toţi aceşti ani, în toate locurile amintite (şi în altele), cu sprijnul unor profesionişti dăruiţi cauzei — printre ei, în primul rând, Geo Saizescu! — şi, un lucru chiar mai important, rămân „seminţele” de cultură cinematografică, de dragoste pentru film rodite pretutindeni. Păstrez, în ceea ce mă priveşte, convingerea împărtăşită — în diferite ocazii — şi de Geo Saizescu, de alţi camarazi de drum ai cineaştilor amatori, că, în România, cineclubismul a fost o oază în anii totalitarismului. Ideea aceasta este prezentă şi în studiul scris de Geo Saizescu (în colaborare cu Manuela Gheorghiu-Cernat) pentru volumul colectiv „Cinematograful românesc contemporan (1949-1975)”, unde regizorul omagiază eforturile artistice ale unor cineaşti de talent care — cum se spune îndeobşte — şi-au depăşit „epoca”. Nu fac decât să actualizez acest omagiu, care se oprea, prin forţa lucrurilor, la mijlocul deceniului 8, citând un fragment dintr-o „scrisoare deschisă” pe care o adresam cineaştilor amatori în „Contemporanul” din 12 ianuarie 1990, la câteva zile, aşadar, după Revoluţia din decembrie: „Când se va scrie istoria filmului de amatori din România, numele unor cineaşti precum Corneliu Dimitriu şi Iosif Costinaş, ale unor generoşi animatori ai începuturilor precum Dragoş Sandu, Emil Mateiaş, Emilian Urse, Cornel Militaru, Anton Rogoz, Mihai Manolescu, Ferdinand Michitovici, Vasile Moise, Vladimir Lucaveţchi, Ludovic Dama, Ion Petcu, ale unor individualităţi artistice de excepţie precum George Sabău, Ioan Pleş, Emanuel Teţ, Adriana şi Simion Oţoiu, ale unor continuatori harnici şi pricepuţi precum Valentin Grancea, Ionel şi Ecaterina Bordeianu, Lizeta Rusănescu, Victor Colonelu, Mircea Colceriu, ale altora (…), toate aceste nume — şi multe altele printre ele — îşi vor găsi, neîndoios, dreptul la existenţă.” Da, printre „multele alte nume” de menţionat, să nu omitem, în niciun caz, pe Emil şi Marcela Butnaru din Gura Humorului, pe seniorul şi „juniorul” Norbert Taugner din Oţelu Roşu, pe Dumitru Călugăru din Tg. Jiu, pe Emil Pascal din Huşi, pe craioveanul George Muranevici sau pe celălalt craiovean – devenit cineast profesionist – Gheorghe Obrocea, pe actualul bucureştean Dima Burcă (foarte activ, decenii la rând, în cinecluburi olteneşti), pe doctorul bucureştean Sorin Burducea…

Entuziasmul de odinioară — din varii motive — a dispărut, însă, astăzi. Pe „ordinea de zi” a proiectelor sale, Geo Saizescu, preşedinte de onoare al Asociaţiei Naţionale a Cinecluburilor, a pus la loc de cinste, până in ultimele clipe ale vietii — alături de alţi împătimiţi care nu se împacă cu stingerea unei pasiuni —, revigorarea mişcării cineclubiste. Chiar dacă viitorul, în această ordine de idei, este incert, amintirile cinematografice şi sentimentale ale celor peste cinci decenii de trudă în spaţiul culturii şi creaţiei cinematografice rămân argumente durabile ale unui drum rodnic, jalonat de trainice mărturii ale iubirii de frumos. Aş adăuga un „amănunt” dătător de speranţe: deşi porţile multor cinecluburi de ieri sunt ferecate cu lacăte grele, deşi „sprijinul sindical” de odinioară s-a pulverizat, deşi cineclubiştii de ieri au început să ne părăsească, unul câte unul, avem de a face cu o realitate incontestabilă: mult mai mulţi oameni (de diferite vârste şi profesii) filmează astăzi decât ieri, camera video a devenit un accesoriu cât de cât „curent” în realitatea cea de toate zilele. Filmul merge, aşadar, mai departe, albumele fotografice de familie sunt înlocuite, treptat, de „albume” cinematografice, deci cineaşti se nasc neîncetat şi, cum spuneam, sunt din ce în ce mai numeroşi. Rămâne doar ca cineva, pe ici, pe colo, să redescopere „taina” cinecluburilor…